Amintiri din subteran

amintiri

Muntele are un farmec aparte care m-a atras dintotdeauna. Inaltimile lui, abrupturile din stanca rece, pajistile alpine cu adieri racoroase, padurile cu brazi inalti si florile de munte, toate picteaza cel mai frumos tablou al acestei lumi. Muntele vorbeste despre viata si moarte, prietenie si incredere, si iti arata viata asa cum este ea, nealterata. Nu ai cum sa nu iubesti drumetiile din inima muntilor.

Fiind iubitoare de munte m-am inscris in urma cu ani buni la o scoala de ghizi montani. Aici am cunoscut oameni minunati si am trait impreuna momente de neuitat. Sunt o multime de povesti pe care ti le pot spune chiar acum, o multime de intamplari frumoase de care m-am bucurat. Au fost momente amuzante petrecute la cabana, dar si clipe dificile pe parcursul traseului in care simteai pur si simplu ca nu mai poti continua.

Articolul de astazi a aparut ca raspuns la provocarea lansata de SuperBlog si Borealy. A patra proba a competitiei propune sa povestim un moment important, o experienta care a avut impact asupra noastra.

Desi s-a intamplat cu mult timp in urma, pe vremea cand aveam doar 16 ani, cu siguranta imi voi aminti la fel de clar si la batranete.

Eram in aplicatie la Padina, si urma sa exploram partea neamenajata vizitarii din pestera Ialomita.  Am plecat de la cabana, croindu-ne drum prin zapada ce sclipea in lumina rosiatica a soarelui la apus. Mergeam in monom, si pasii mei se indreptau repezi pe cararea ce se formase prin zapada. Eram peste 100 de persoane, ce ne indreptam spre pestera Ialomita. In dreapta mea, era Marius,  unul dintre stagiarii scolii de ghizi, si cel mai bun prieten al meu din toate timpurile.

Glumele si zambetele noastre se impleteau in munte. Sub brazii argintii, pe cararea ingusta, la finalul unui lung sir de oameni minunati, imi continuam neobosita drumul. Nici nu mi-am dat seama cand am ajuns in pestera. Mi-am asezat frontala pe frunte cu grija si am vizitat rapid partea amenajata a pesterii.

De aici incepe magia povestii mele. Dupa ce am vizitat, ne-am indreptat spre punctul de pornire in mica noastra aventura subterana, un put destul de stramt. Am sarit pe rand gardul de siguranta si am coborat stancile abrupte. Marius astepta intr-un punct cheie, ajutandu-ne sa coboram in siguranta. Oricat de viteaza am vrut sa ma dau, chiar am avut nevoie de el. Am inaintat printre galerii inguste si pline de lilieci, stanci umede si murdare, dar de o frumusete aparte. Peretii se tot ingustau si inaintam cu greu. Mirosul apasator al pesterii, devenea tot mai intepator.

Drumul nostru a inceput sa se largeasca, si sa putem inainta cu usurinta. Galeria s-a largit iar in dreapta mea am zarit o micuta cascada subterana. Am ramas nemiscata si am privit in liniste toata aceasta frumusete. Apa curgea repede si zgomotos, se rostogolea peste bolovani iar picaturi reci sareau spre mine, atingandu-mi fata. Era atat de fascinant tot ce vedeam, tot ce traiam. Marius ma ajunsese din urma. I-am zambit larg. A dat din cap afirmativ si a disparut rapid. Eram sigura ca aveam sa intalnim iarasi o bucata dificila in traseul nostru. Si asa era.

Din drumul principal, se deschidea in perete o galerie cu o inclinatie accentuata, extrem de stramta, care a adus grupului mari probleme. Am asteptat mult timp pana mi-a venit randul. Am inceput sa urc pe hornul ingust, iar Marius astepta la iesirea din acest tunel al iadului. Tin minte perfect. Aveam un rucsacel in spate, care se agatase intr-un colt de stanca si nu puteam inainta. El m-a prins de mana si a incercat sa ma traga, dar ramasesem blocata  intre peretii jilavi. Cu o priza a piciorului, m-am asigurat si mi-am scos rucsacul din spate. Cu eforturi supraomenesti, i-am aruncat rucsacul lui Marius. In acel loc extrem de ingust aerul devenea de nerespirat, ma cuprindea panica si simteam ca ard. Odata scapata de rucsac am reusit usor sa ma strecor pana la iesire. Marius m-a ajutat sa ies din galeria stramta. Am ras si i-am povestit cum imi ramasese rucsacul intepenit. Drumul era ingust si urma o cotitura spre dreapta. Am intors privirea. Ochii mei s-au umplut de lacrimi si am lasat sa iasa un sunet de uimire. Waaaaw! M-am uitat la Marius plangand.

-Iti place? m-a intrebat el zambind.

-Nu am vazut in viata mea ceva mai frumos!

Esti curios ce am vazut?

O suta de lumanarele, luminau in cel mai magic mod peretii unei sali imense. Mi-am pierdut ritmul inimii si m-am deconectat de tot. Traiam doar prin acel moment. Simteam cumva caldura lumanarilor, si lasam lumina blanda sa imi mangaie sufletul. Admiram cum lumina lumanarilor atingea delicat stanca rece, si crea un joc de umbre si lumini. Zgomotul si agitatia celorlalti ramaneau in fundal, departe, de parca nu faceau parte din lumea asta. Totul a devenit atemporal si m-am inchis in magia acestui loc. Inima mea vibra si un tremur imi cuprindea tot corpul. Toti porii mei erau inundati de frumusetea ireala a acestui loc. Lacrimile se rostogoleau peste obrajii mei reci. El aranjase toate asta impreuna cu un alt stagiar. Parea mandru de el si se bucura ca a avut un asa efect. M-am uitat in ochii lui incercand sa ii zic cat sunt de uimita dar nu puteam scoate niciun cuvant. Sa traiesc un moment de vis, alaturi de o persoana atat de draga mie a dus la crearea unei amintiri memorabile. Mi-a intins rucsacul. Am privit in spate si am realizat ca mai aveau sa vina in urma mea si alti pasionati ai muntelui. Mi-am sters lacrimile si am zambit larg. Am inaintat in sala imensa. si l-am lasat in spate pe Marius pentru a ii ajuta si pe ceilalti.

Au trecut anii peste noi, si ne-am schimbat mult. Dar un lucru a ramas la fel de puternic, prietenia noastra. As vrea extrem de mult sa ii pot arata aprecierea mea, sa vada cat de valoroasa este prietenia lui pentru mine, cat de mult conteaza increderea lui, sfaturile lui si ajutorul oferit de fiecare data cand am avut nevoie. El a fost mereu acolo pentru mine si acum este randul meu, sa ii multumesc pentru tot! Dar ce ii pot darui unui om care merita cerul? Am cautat cel mai potrivit cadou pentru un prieten, pentru a comemora acesta amintire.

Marius are acum o familie frumoasa, si s-a asezat la casa lui, asa ca m-am gandit ca cel mai dragut ar fi sa ii fac un cadou de casa noua. Si am gasit cadoul perfect, cadoul care sa ii aminteasca de frumusetea si magia vietii, care sa il faca sa retraiasca acele clipe din subteran. Un sfesnic de argint, care va aduce lumina si stralucire momentelor speciale ce vor urma in viata lui. Care va pastra amintirea din acea seara petrecuta in pestera, si va crea o atmosfera intima si magica chiar in sanul familiei lui. Sa ii aminteasca de prietenia noastra si de cat de frumoasa este viata!

Magia o gasesti in lucrurile mici, langa persoanele potrivite!

Acest articol a fost scris pentru SuperBlog.

About

1 Comment

Leave a Comment